Prima persoană pe care am făcut-o să plângă într-o sesiune de coaching a fost chiar trainerul cursului.

Și nu, nu am o pasiune din a face oamenii să plângă. Dar în coaching plânsul este foarte relevant. Poate fi o eliberare de tensiune strânsă în ani de zile, poate fi o realizare profunda, care vine cu durerea conștientizării, dar ăsta e exact primul pas necesar către schimbare si asumare a propriei vieți, sau poate fi un plâns de “în sfârșit mă vede cineva”, iar ăsta e semnul că am creat un spațiu sigur și suntem pe drumul cel bun.

 Eram la primul meu curs de coaching, la un exercițiu de practică. Ea a ales să povestească despre o zi proastă: i se stricase mașina, mecanicul o plimbase pe drumuri, încercase să o păcălească, o tratase de sus, după părerea ei doar pentru că era femeie. Toată sala asculta povestea. Eu auzeam și vedeam altceva…furia din vocea ei era de zece ori mai mare decât întâmplarea pe care o descria.

Așa că intervenția mea a fost: „Pare că ce te deranjează e mult mai profund decât discuția cu mecanicul. Ce a trezit, de fapt, în tine?”

S-a lăsat liniște. Apoi a început să plângă în hohote.

Șoc și groază! Habar n-aveam ce declanșasem sau ce să fac mai departe. Eram la primul meu curs. A intervenit celălalt trainer, am luat o pauză și a gestionat situația.

Seara, trainerul principal m-a luat deoparte, m-a pus să mai exersez cu el, și la final mi-a spus ceva ce nu am uitat: că rar a văzut un asemenea nivel de intuiție și de capacitate de a vedea dincolo de cuvinte. Și că ar fi păcat să fie irosită. Nu am irosit-o.

Abilitatea asta a fost acolo dintotdeauna. De când mă știu, oamenii au fost lectura mea preferată 😊 Și nu ce spun, ci ce nu spun: tonul care contrazice cuvintele, umerii care se lasă când gura zice „totul e bine”, privirea care se uită în lături când confirmă ceva, mâinile încleștate când cuvintele rostite sunt blânde. La începutul carierei mele, în recrutare, știam care candidat e omul potrivit înainte să pot explica de ce. Colegii veneau la mine să-mi spună ce aveau pe suflet și plecau cu situații detensionate.

Am transformat intuiția în meserie: peste 20 de ani în HR, am lucrat cu oamenii, susținând creșterea personală, construirea de echipe puternice, depășirea unor momente grele în carieră sau schimbări grele. Am lucrat cu  oameni din foarte multe culturi, medii, organizații diferite, cu context de viață unic și provocări specifice.

Iar primul „cuplu” pe care l-am împăcat nu era un cuplu, erau două echipe, vânzări și operațiuni, cu doi manageri convinși fiecare că celălalt e problema. Sună cunoscut? E exact fraza pe care o aud azi de la cupluri: „Eu fac totul bine. El nu vede nimic.” Mecanismul e identic. Nimeni nu e “răul” poveștii; fiecare acționează dintr-o nevoie pe care celălalt n-o vede.

Iar apoi, după atâta citit, lucru cu oameni, lucru cu mine, era de așteptat că urma o trezire. Oglinda era chiar în fața mea.

Într-o seară, obosită cum nu mai fusesem vreodată, am făcut un inventar. Eram mamă. Eram soție. Eram profesionistă. Le bifam pe toate. Dar din “mine” și pentru mine nu mai rămăsese aproape nimic. Femeia cu nevoi proprii, cu viață proprie, dispăruse undeva între roluri. Căsnicia mea nu a supraviețuit acestei constatări. Nu o să povestesc aici tot ce a urmat. O să spun doar că, la capătul acelui drum, am luat un copil de mână și am luat viața de la început.

Anii următori i-am trăit ca femeia despre care postează azi toate paginile de parenting: job full-time, copil crescut singură, șapte mingi ținute în aer și convingerea că trebuie să le descurc pe toate de una singură, să mai demonstrez încă o dată că pot. Am cerut ajutor abia când n-am mai putut deloc. Și când l-am primit, când oamenii din jur s-au mobilizat pentru mine, am plâns. Ce senzație neobișnuită, să te lași pe mâinile celorlalți și să fie totul bine. Ce ușurare. Ce perspectivă nouă și bună a deschis asta. Ce bine e “împreună”…

În tot acest timp, m-am format serios: Co-Active Coaching, Rezonanz-Kutschera, certificarea Erickson Academy, instrumentul Hogan, peste 100 de ore de practică, iar pentru cupluri studiul continuu al metodei Gottman. Dar diferența reală nu vine doar din ore de studiu și din diplome. Vine din faptul că știu, pe pielea mea, cum se simt îndrăgostirea, îndepărtarea, epuizarea, frica, reconstrucția și succesul, acel „mă simt EU în viața mea”.

Azi trăiesc două vieți profesionale care se hrănesc una pe alta. În HR la Cargill, munca mea atinge experiența de lucru și dezvoltarea a mii de oameni. Cu Evolove am ales să aduc același impact în alt plan: pentru cuplurile care se ceartă pe vase nespălate și șosete împrăștiate când de fapt se ceartă pe „nu mă mai vezi”, pentru femeile-eroine care țin totul în aer, pentru adolescenții care navighează o lume confuză și au nevoie de un kit de explorare sigură.

Convingerea mea, verificată și în business și cu toți clienții din coaching: oamenii nu au nevoie să fie reparați. Au nevoie de un spațiu sigur în care sunt ascultați și înțeleși. Restul îl fac singuri, cu resurse pe care le au deja, dar stau ascunse ca o comoară.

Iar cuplurile nu au nevoie să câștige lupta unul cu altul. Au nevoie să-și înțeleagă reciproc nevoile.