Povestea apendicelui

Era un week-end frumos, sâmbătă aniversarea celei mai bune prietene, seara petrecere în pijamale, dormit ele două îmbrățișate, ce mai, o minunăție.

Apoi a început…stări de vomă de pe la două noaptea, reprizele s-au oprit abia pe la 8 dimineața. A urmat apatie, somn continuu, doar apă. La 7 seara am conchis: nu puteam intra în noapte cu ea în starea aia, era clar că nu se ameliorează o dată cu eliminarea a tot ce putea exista în stomac și cu odihnă, era ceva mai mult. Acuza ceva dureri de burtică și mergea adusă de spate. Zic în mintea mea secretă de medic „o fi apendicită”. Ajungem la Medicover la urgențe: nu suportă să i se ridice piciorul drept, la palpare țipă scurt de durere. Ce noroc că este chemată doamna doctor chirurg Maria Popescu. Ce ființă blândă, ce medic pediatru, o încântare, jur. După ce a evaluat rapid situația și mi-a spus cu o privire ce nu lăsa urmă de îndoială că arată gata de a fi urcată pe masa de operație, ne-a trimis la spitalul Marie Curie să ne asigurăm că suntem și unde trebuie în caz că e nevoie, dar și să facem analize suplimentare să ne asigurăm că inculpatul e de vină și nu altceva. Înțeles, executarea. Pe drum liniștesc copilul, citesc despre apendice, încerc să mă pregătesc și pe mine pentru ce ar putea fi, făceam liste în cap cu ce îmi trebuie de acasă pentru mine, pentru ea. Că poate nu mai aveam timp mai târziu să mă gândesc 🙂 Ajungem. Medicul de la UPU știa că venim, ne-a trimis imediat la laborator și la ecograf. Am învățat și ce este Proteina C reactivă cu ocazia că era 62 față de valoarea maximă firească de 5. Noroc că nu le-am văzut și pe celelalte înroșite, mă dobora naibii anxietatea pe-acolo. La ecografie se pare că a plecat inculpatul pe undeva că nu era vizibil. S-a ascuns și el de rușinea lui cred. Păi ce apendice educat și bine crescut se blochează și tumefiază în burtica unui copil de 6 ani? Și jumate, să nu uit 🙂 Doamna doctor, care by the way, ieșise de la concertul de operă să vină să o vadă pe Ema la Medicover, decide că rămânem în spital, antibiotic intravenos și refacem ecografia a doua zi dimineață, poate s-o arăta l’imbecile. Hmm, bine, păi și oare unde dormim? Îmi spune că mă va conduce dna asistentă la rezerva dnului doctor somehow. Aaa, ce bine. Doamne, ce binecuvântat confort, sfântă intimitate. Pace și liniște dătătoare de putere pentru pui. Mulțumesc e un cuvânt prea gol pentru a exprima ce am simțit. Bine, lista în cap, scrisă repede, bagaj adus, tată responsabil și sprijin necondiționat, apreciez. Branulă montată, pică serul cu ce-o mai fi acolo, e deja 2, pot dormi, iepurește.

23 aprilie a fost o zi cu o experiență cruntă pentru mine, dar bună. Era cumva mai degrabă limpede că va fi operată, pentru mine urma să se clarifice când, cât durează, dacă și care sunt riscurile, ce facem după. Până am intrat la ecografie mi-era limpede că eu în risc de peritonită nu vreau să stea copilul nici măcar o secundă în plus, deci mă interesa mai mult ce am de făcut în continuare. S-a văzut infamul, era acolo de la bun început cât casa de mare. Nu m-am lămurit încă dacă el prestează ceva super relevant sau doar există, dar mult rău poate face, așa că niciun regret, ducă-se. Clar, operație, clasică, nu laparoscopic. Durează 30-45 minute, e o operație simplă…poate pentru dumneavoastră, pentru mine e ca și una pe cord deschis. Ce mă bucur că oamenii ăștia din spital știu bine cum să prevină vreo reacție de mamă speriată. Deci vine momentul. Se pune un pic de ceva în branulă înainte de anestezie, sau poate a fost chiar anestezia în sine, habar n-am. Ce e cert e că să-ți ia cineva copilul confuz, naiv, vulnerabil din brațe, să se întoarcă brusc și să plece e ceva ce îți dă niște fiori de moarte. Adică îl ia, nu știi unde îl duce, ce îi face, tu nu poți să mergi cu el, nu poți să faci nimic decât să aștepți. Te uiți lung și împietrești cu gura deschisă, neputând să scoți vreun sunet, sperând ca măcar copilul să nu se întoarcă să-ți vadă disperarea. Însă cadrul medical ce a luat-o știe bine ce face, o întreabă lucruri, îi arată, îi povestește și ea nu se întoarce. Eu sunt un om care preferă să anticipeze ca să evite șocuri. Dar p-asta n-am văzut-o venind, m-am trezit deja izbită de tren. Oribil. După ce m-am dezmeticit și am înțeles de unde groaza în suflet, m-am lăsat să plâng în hohote sprijinită, lângă alți părinți, de un perete rece în față la Terapie Intensivă. După ce a ieșit jalea, am fost din nou gata să fiu acolo așa cum ar fi fost nevoie. Și vine, însoțită de medicul anestezist și asistentă. Am căutat cu înfrigurare privirea anestezistului, nu aveam răbdare să vină cuvintele, aveam nevoie să citesc în acea secundă tot ce putea exprima. Era bine, liniște, încredere.

Am stat la ATI până seara, căci nemernicul…cum era…cangrenos, leșinat, și cu lichid pe lângă el pe deasupra. Nu vrei să stai la ATI juma de zi. Nu când ai vrea ca copilul să doarmă. Păi cum să doarmă? Nu trebuie să știe și ea ce au pățit toți ceilalți copii care intră pe ușă? Și de ce ei pleacă și noi mai stăm? Și de ce mai strigă dna asistentă la câte unul (doar ca să-și revină din anestezie)? Și de ce piuie aparatele? Și bebe mic de ce e bolnav? La un moment dat când sunetele, imaginile au fost prea mult de dus, m-a rugat simplu să-i citesc în continuare, dar dacă pot să țin cartea un pic mai sus că a aflat destul. Nu știu voi, dar eu admir copilul ăsta sincer și obiectiv (cred) pentru felul în care gestionează niște situații. Eu urma să cer să fie mutată în rezervă, că nu mai puteam eu pentru ea. Ajungem pe la 8 în rezerva noastră liniștită. Doamne ajută, mă întind, mă doare și mușchiul scăriței. Adorm brusc, somn adânc direct, fără introduceri.

Am mai stat 4 zile. Ne-au însoțit cu bunăvoință doamnele Gentamicină, Glucoză, domnii Cefort, Metronidazol, Perfalgan și alți prieteni buni la nevoie. Copiii au o putere de refacere absolut remarcabilă. Tocmai când mă mai panicam eu cu mine despre cum o conving pe Ema să se dea jos să meargă (amintindu-mi durerile mele de după cezariană și cum creierul zicea, dar niciun picior nu era dispus să execute), am găsit-o în baie cu tot cu stativul de perfuzii după ea, că făcea pipi, iar eu chemam asistenta din capătul celalalt al holului să-i deconecteze o perfuzie. Am privit-o cu uimire din nou, am mulțumit în gând și am felicitat-o. Restul a fost de-a dreptul distracție. Și-a făcut două prietene, am mers la magazin să căutăm Sqooshies (nici azi nu știu dacă scriu sau pronunț corect acest cuvânt care mă depășește, dar accept ignoranța), am avut un bebel de două luni cu noi în salon, ne-am bucurat de companie și prieteni noi, a jucat șah, a încurajat alți copii, nemaipomenit, mai voia să stea.

Și nu se termină aici. Evident trebuie să urmăm un regim. Eu încă nu sunt convinsă că prezența acestui apendice (în ce formă o fi existat el) nu cumva îi scădea copilului pofta de mâncare. Nu de alta, dar jur că eu n-am fost martora unei asemenea pofte de mâncare de când sunt. Nu doar că ar vrea să mănânce acum orice nu are voie, ceea ce e natural, dar și ce are voie mănâncă de trei ori mai mult decât a mâncat când a fost ea înfometată maxim. Mă rog la Univers și Dumnezeu și Allah și Budha (să mă ierte cei nemenționați 🙂 ), cine o fi la mijloc, să se păstreze apetitul ăsta.

În fine, nu pot încheia fără să îmi exprim public recunoștința și profunda apreciere pentru doamna doctor Maria Popescu, dar și pentru toți cei ce ne-au însoțit în aventura asta. Spitalul Marie Curie este pentru mine un exemplu că se poate să fie și curat, se poate să fii tratat cu respect, se poate să nu trebuiască să ceri, să te porți ca un milog nedemn, ci să fii întrebat, să ți se ofere pro-activ, să fii ascultat când spui „vă rog, mai încet puțin, o doare”. Se poate să nu-ți condiționeze nimeni actul medical, se poate să-ți fie refuzată orice încercare de a băga în buzunar, așa cum ai învățat că se face, se poate să simți că toți oamenii ăia sunt acolo pentru tine. Și asta în contextul în care mulți urmau să plece la protest, nemulțumiți fiind de multe. Nici o secundă nu am simțit altceva decât grijă, depășirea problemelor proprii în fața pacietului, pornirea de a ocroti, stăpânire de sine, încredere, competență.

pexels-photo-791024.jpeg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.